joi, 5 mai 2016

Deloc perfectă, dar perfect în pielea mea!





De când mă știu, am fost îndrăgostită de noapte. Poate pentru că sufletul meu a fost întotdeauna după un alt fus orar. Al iubirii mele. Bunicul îmi spunea că sunt o pasăre măiastră de noapte, iar mie îmi plăcea să râd și să îi răspund că sunt o bufniță și bufnițez.

Noaptea mi se pare că se deschide o carte magică din care zboară povești, îngeri și zâne. Nu am văzut-o niciodată malefică sau rea. Mă liniștește. Mă ajută să visez, să creez, să gândesc. Îmi dăruiește mai multe decât ziua. Noaptea mă bucur de lună, de stele, de greieri, de vânt, de răcoare, de inspirație și de scris. Cel mai frumos pot să scriu noaptea. Atunci, gândurile mele sunt libere și aleargă, dansează, iubesc, culeg, adorm, sunt tot ce vor să fie și eu nu știu că pot fi.

Înainte… Înainte de ce? De această clipă de revelație, de această vârstă, de această maturizare în anumite privințe ale persoanei mele, gândirii mele, vieții mele… înainte de ele îmi amintesc că m-am neglijat destul de mult. Mi-am neglijat visele, mi-am neglijat sănătatea, mi-am neglijat omul iubit, mi-am neglijat sufletul, prietenii și mi-am refuzat foarte multe plăceri. Plăceri simple, naturale și firești. De parcă în spatele meu ar fi stat întotdeauna un nene polițist care îmi citea permanent din decrete, coduri civile și de conduită, iar când simțeam să le ignor ridica o tăbliță pe care scria: Nu se cuvine! Nu se poate! Nu e moral! Nu e firesc! Nu e bine! Nu e normal! NU! NU! NU!

Într-o zi însă, aparent oarecare, am decis să îl leg fedeleș pe acest nene polițist și să îi trag un șut în fund, a la codul meu de conduită personală, pentru a învăța să trăiesc. Pentru a învăța să îmi spun DA! Am considerat că am acceptat destul să mă port prin neființă ca să rămân acolo și restul vieții. Astfel că, mi-am schimbat prioritățile. Am început cu mine. Cu mine pe care mă puneam mereu pe ultimul plan și loc.

(...)

Ei bine, de la o vreme mi-am dat seama că nu am fost atât de importantă, că universul nu se închide, că pe colegi îi doare la bască, că gaura neagră mă înghite doar pe mine, așa că am șters-o cu buretele și am creat un alt univers. Al meu. Tot pentru că pot! Și ghiciți ce? Am început să nu mai leșin, să nu mai amețesc, să nu mă mai doară capul și chiar să zâmbesc când trec pe lângă o oglindă. Pentru că mi-e bine! Mi-e bine cu mine așa cum sunt! Deloc perfectă, dar perfect în pielea mea!


Până nu demult uitam să visez, să trăiesc, să mă abandonez, să primesc, să iubesc, să fiu iubită, să râd din suflet, să dansez. Dar, de la o vreme, dansez din nou. Și iubesc! Uitasem că știu! Uitasem că pot! Ce ți-e și cu moartea asta a firescului. Bine însă că atunci când mori astfel, resuscitarea îți este la îndemână! Ție! Pentru că poți!

A mai dansat cineva? A mai iubit cineva? Mai trăiește careva?

Voi ce ați uitat că știți să faceți?



(Mai mult, ma puteti citi Aici pe WebCultura)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu