miercuri, 10 mai 2017

© Moartea ar trebui să se teamă de iubire, Ramona Sandrina




Bărbatul era înalt, îmbrăcat lejer, cu o geantă sport aruncată peste umăr și un zâmbet larg, deschis, curios și tânăr. Se opri în fața cafenelei unde stabiliseră la telefon să se întâlnească. Trase aer adânc în piept și intră. Ca jurnalist, luase multe interviuri, dar niciodată nu se simțise atât de emoționat. Peste tot în cafenea se simțea prezența ei. Parfumul cărților ei. Al fotografiilor. Al vieții ei. Îi citise cărțile de nenumărate ori. Oarecum, crescuse cu ele. Acum, le putea vedea pe niște rafturi scorojite de timp, dar captivante, într-un local unde mireasma cafelei se amesteca perfect cu mirosul cărților și sunetul unui patefon. Se opri în fața unei fotografii mari. Rămase așa. Privind. De el, se apropie încet, un bărbat înalt, creol, cu păr ondulat și grizonat, îmbrăcat într-un costum elegant. Părea scos dintr-o revistă a bunului gust, al timpurilor care le mai regăseai doar pe ici, pe colo, ca semn că nimic din ce e frumos nu moare. Nu mai era tânăr, dar avea un farmec aparte. Acela al bărbaților născuți pe acele tărâmuri mistice, unde se spune că a început nu doar civilizația ci și viața. Punctul zero al omenirii. Viața i se așezase frumos peste chip. Se opri în spatele lui și punându-și mâna pe umărul său, spuse cu o voce caldă:

- Soția mea! Are acest dar! Să te captiveze și să te facă să te pierzi în ochii ei ca într-o lume pe care îți este imposibil să o redai. Sunt curios cum veți găsi dumneavoastră culorile pentru a reda una dintre minunile lumii. Lumea mea. Și a celor care au iubit-o și o iubesc!

Tânărul jurnalist se întoarse către interlocutor. Tresări. Nu se aștepta la o astfel de apariție. Ceva în el se cutremură. Nu putea explica acel sentiment puternic care parcă îl electriza. Bărbatul acela, trecea prin el cu privirea.

Mohamad  privi zâmbind înspre interlocutor. Închise ochii, strânse din buze ca și cum ar fi vrut ca ea să știe că el se plimba adânc în sufletul ei. Căuta, aduna, citea, iubea, sfințea. Ea știa. Își duse mâna la piept și inspiră adânc. Își așeză mâinile pe umerii lui puternici pe care se sprijinise de atâtea ori, pe care își așezase grijile și tristețile știind că totul va fi bine; se aplecă peste creștetul lui și își afundă chipul în părul lui ondulat, sărutându-l. Inspiră adânc și zâmbi. Amândoi zâmbeau. Fiecare în colțul lui de lume, dar mai aproape decât oricine. Strânseră palma ca și cum s-ar fi ținut de mână. El duse la buze o eșarfă și spuse:

- Să vă spun ceva despre soția mea? Zâmbi. Aveți timp? Deoarece despre soția mea nu se pot spune lucruri! Despre bbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbsoția mea se poate doar povesti. Soția mea este o poveste. O poveste frumoasă. Așa, cam cât o viață. A mea. Și cred eu a multor oameni care au cunoscut-o, pe care i-a atins, pe care i-a scris, pe care i-a dat mai departe și pe care i-a iubit. Soția mea nu știe urî. Ea doar iubește! Soția mea habibi...topește. (Nassif se lăsă pe spate în balansoar și inspiră adânc. Ca și cum ar fi vrut să o respire. Să o închidă în el. În casa ei.). Soția mea, are un dar special. Este făcută din soare. Radiază, încălzește, strălucește, topește. Soția mea, mă topește ca pe o bucată de plastilină. Nu îi pot refuza nimic. Nimic! Mă poate certa, mă poate refuza, poate să mă întristeze, să spună și să facă orice...eu aș mânca Sunt înnebunit după soția din palma ei ca un copil cuminte numai dacă mă strigă pe nume și îmi zâmbește. Sunt înnebunit după soția mea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu