miercuri, 10 mai 2017

© Moartea ar trebui să se teamă de iubire, Ramona Sandrina


"Nu am pretins niciodată că ştiu totul despre iubire. Dimpotrivă, aș spune. Sunt omul care ştie cel mai puţin despre ea. Dar cred în ea. Şi cred în faptul că ea ne schimbă din clipa în care ne-a atins." - WebCultura, Ramona Sandrina

Recitind și revizuindu-mi viața, am ajuns la concluzia că nu știu nici cât am știut despre iubire, despre oameni, despre responsabilitate, decizii, inimă, suflet. Cred că sunt ultima naivă a a cestui secol care dă mereu șanse, care se încăpățânează să creadă în oameni și iubire, în loialitate, fidelitate, respect reciproc și care chiar dacă sângerează a moarte de fiecare dată știind că toți și totul îi demonstrează contrariul...preferă să moară, decât să îți piardă speranța! Cumva, în adâncul meu, cred că atunci când îmi voi pierde încrederea în oameni, viață și iubire, voi muri! Nu în cuvinte cum o fac mereu. Nu în mine, cum obișnuiesc mai tot timpul. Nu în texte sau cărți pe care le scriu ca să pot lăsa lupii din mine să își urle netrăirile, neînmplinirile și neiubirile. Ci pe bune. Voi muri în carne și oase, pentru totdeauna. Cumva, sunt ultima naivă care chiar crede că iubirea trebuie să le treacă pe toate, să lupte, să nu cedeze, să continue mereu să te surprindă și să rămână! În special asta! Să rămână! Să nu te rănească! Să nu te pună la colț! Să nu te țină în umbră! Să nu te mintă! Sigur, suntem oameni și chiar dacă iubim, le vom face uneori pe toate, dar asta nu trebuie să fie mersul iubirii ci înspre ea, înspre împlinirea ei. Am pus capăt de multe ori multor lucruri sau relații care nu au fost ce trebuiau să fie, deoarece este mai bine să tai direct fără anestezie ceea ce este deja infectat, dar niciodată nu m-a durut sufletul mai mult ca acum. Și nu din orgoliu. Nu din mândrie. Nu există așa ceva când iubești. Din iubire! Mă doare din prea multă iubire! Să oblojești cu tine pe altul, să îți smulgi ție aripile ca el să poată zbura frumos, să sângerezi doar ca să faci transfuzie de viață în altă viață. Asta e iubirea mea. Asta va fi mereu. Pentru că a fost dintotdeauna în mine. Este și va rămâne mereu marea dragoste a vieții mele. Iubitul meu cu cel mai frumos zâmbet, cu privirea cea mai caldă și adâncă, pasional, cu suflet frumos ca Dumnezeu. Casa mea. Chiar și când el nu e lângă mine. Nu îl pot descrie, cum săraci îmi vor fi țipetele, lacrimile, pasiunea, dorul sau frumusețea din cuvinte când îl voi scrie, dar o voi face. Să nu mor. Să nu moară. Să nu las această iubire să se stingă nici o clipă. Atâta timp cât eu o voi scrie, ea va fi invincibilă și nemuritoare. Iar eu, etern a lui și a noastră! Doar deșertul din mine urlă a depărtare, furtuni și dor. Dar se va liniști uneori. Când mă va arde cu soare și secetă. Sau cu frigul nopților. În mine s-a născut un deșert unde dervișii nu dansează a fericire ci urlă la lună și la piramide cu sufletul sângerând a moarte. A viață. A prea multă iubire!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu