miercuri, 10 mai 2017

© Moartea ar trebui să se teamă de iubire



Era atât de frumos în lumina caldă a lunii și a nisipului. Înalt, cu pielea maronie și sclipitoare, cu păr cârlionțat, cu buze roșii și pline, cu trup parcă sculptat în alte timpuri. Avea în sângele lui ceva nobil. Ea nu știa. Va afla. Într-un mod foarte bizar. Mult mai târziu. Putea însă bănuia din mișcările lui elegante. Din vorba lui mereu rafinată. Ceva din el era ireal. Inima ei știa. Simțea. Dar nu vroia ca el să afle. De fapt, nu vroia nici ea să afle. Mohamad se așeză pe piatra aceea albă și singuratică de lângă lac și își așeză fruntea în palmă. Acolo, era locul lor secret departe de lumea dezlănțuită. Acolo, stelele păreau infinite. Împânzeau cerul și-l transformau în dantelă. Ea stătea pe pătură, puțin mai departe. Încerca să îl contureze cu degetul în aer...așa cum stătea acolo. Mohamad oftă și se întoarse brusc. Se ridică și venind repede o privi direct în ochi. Privirea lui sclipea. Era privirea unui bărbat care nu știa ce să mai spună. Nu știa cum. Avea sufletul poticnit undeva. Dispera. O apucă de încheietură și întrebă încă o dată:

- De ce? De ce nu mă poți iubi? Este religia mea?Faptul că nu sunt creștin? O să înnebunesc! Crede-mă! Spune-mi! Vreau să știu!

Ea nu răspunse. Ce să îi spună? Că îl iubea ca o nebună? Că ar fi lăsat toată lumea pentru el numai să îl știe fericit și zâmbind? Doar că nu putea? El aparținea altei femei. Ea aparținea altui bărbat.

- Mohamad! Nu poți să mă iubești! Aparțin altor lumi, altei religii, altei culturi! Tu aparții altei femei! Eu altui bărbat! Sunt interzisă!

- Pe naiba! Pe naiba aparții altui bărbat! Poți aparține a tot ce vrei, dar nu altui bărbat! Nu mai spune asta! Niciodată!

Ea ridică ochii. Nu îl văzuse și nu îl auzise niciodată nervos. Supărat. Ochii lui sclipeau. A furie, disperare, tristețe și iubire. Părea un leu îmblânzit care își păstra toată puterea doar pentru a iubi. Strânse din pumn și țipă înfundat:

- Laaaa (nu)!La! LA!Tu ești în mine! Auzi? Ești în mine cu mult înainte de a te naște! Te cunosc pe de rost! Îți cunosc toate liniile fără să te fi văzut! Îți cunosc buzele cum se strâng în colțul gurii când ești tristă și vrei să plângi! Te cunosc cum iubești, cum visezi, cum râzi! Te vreau! Ești a mea! Te iubesc! Ca un nebun! Sunt al tău! Al nimănui nu sunt cum sunt al tău!

- Ești! Al viitoarei tale soții! Al celei cu care familia ta vrea să te căsătorești! Ești al acestor nisipuri, Mohamad!

- Nu le vreau! Le poate lua furtuna! Pe toate! Dacă tu nu ești, nu vreau nimic! Nu mă căsătoresc! Doar cu tine! Mă auzi? O să mă însor cu tine și fugim în lume! Oriunde! Numai să fiu cu tine!

- Mohamad! Nu fii nebun! Sunt doar o femeie! O altă femeie! Ai să mă uiți! Cum să faci asta familiei tale???

- Tu ești familia mea!!! TU! Ești și vei fi etern femeia mea! Mă auzi? O să mă otrăvesc în noaptea nunții dacă vei pleca! Nu voi fi a nimănui, decât al tău!

Ea îl privi. Ochii lui sclipeau a adevăr. A sare. A lună. A nisip. A noapte. A zi. A viață! Îl cunoștea. Îl simțea. Mohamad era sub pielea ei. În carne. În sânge. O învăluia și o alcătuia. Își apropie gura de el. Fața. Închise ochii. Inspiră adânc. Își puse mâna după gâtul lui și lăsă lacrimile să curgă. Spuse încet:

- Prost mai ești Mohamad! Eu te iubesc până în suflet! Te inspir și apoi nu mai expir. De teamă. Să nu dispari. Tu nu vezi? Ce are religia cu iubirea, Mohamad? Iubirea nu are religie, culoare sau vârstă. Doar gust. A mea are gustul sufletului tău. Tu ești religia mea! Ești viața mea! Aerul care îl respir și care mă înconjoară! Doar că noi, ne suntem interziși! Dacă vrei, ia-mă! Sunt a ta, oricum! Pot să și mor pentru iubirea asta! Mie îmi e teamă pentru tine, Mohamad! Pentru tine! Nu înțelegi???

- Doamne!!! Ai să mă omori! Ai să mă omori!

O apucă cu gingășie și sălbăticie și o trase lângă el. Capul ei era pe spate, peste brațul lui. O privi în ochi și îi dădu șuvița la o parte.

- Luna...luna mea! Viața mea! În ochii ăia e fântâna în care inima mea coboară și stă în genunchi! În tine vreau eu să trăiesc și să mor! Nebuno!

***

Zilele trec. Luna răsare și apune peste dunele din Egyptul de Sus. Inima mea la fel, iar Mohamad e tot acolo. În mine. Adânc. Ca viața. Ca iubirea noastră pe care într-un final, nimic nu o poate ucide. Nici moartea. Mai ales ea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu