miercuri, 18 aprilie 2018

© De vorbă cu Egiptul, Talking to Egypt - Până în Yunu




Stăm de multe ori în același loc. Captăm aceleași locuri. Aceleași imagini. Privim înspre aceleași lucruri. Și totuși...vedem și simțim atât de diferit. Pentru că totul legat de oameni e relativ. E relativ, deoarece e subiectiv. Când privim către ceva, îl luăm în noi, îl lăsăm să ne locuiască, să ne alcătuiască și îl dăruim prin prisma propriilor emoții. Dar e frumos! Asta ne face unici. Asta ne diferențiază. Și tot asta ar trebui să ne adune împreună. Diversitatea! Emoțiile! Trăirile! Dar cum spuneam, oamenii sunt relativi. De aceea, pentru unii, ce nu e ca ei, devine dușman. Pentru alții, devine prieten. Pentru mine, devine învățător. Și stau aici, pe terasa Clubul Grec, la White&Blue și nu văd nimic decât o imensă emoție. O emoție plină de culori. Când smarald crud care parcă te ia de mână ademenitor și te duce departe, în lumea aceea în care oamenii ridicau piramide, iar zeii le suflau peste umăr. Când azur căzut ca un trăsnet din cer în apele mării care aruncă picături înspumate către țărmuri. Sirenă! Asta e Mediterana mea. O sirenă frumoasă care te poartă în alte timpuri. Te cheamă. Te ia la ea, îți mângâie încheieturile și îți urcă pe sub piele, până în suflet. De acolo, vălurește. Mereu. Oriunde ai fi. Dar eu îi voi fi mereu. Aici. A ei. Pentru că suntem legate ombilical printr-o dragoste din alte veacuri. Noi două, ne-am cunsocut în altă viață. Departe. Și chiar dacă am aparținut altor pământuri, munți și mări, am regăsit drumul către casă. Pentru că valurile din suflet, mă aduceau mereu aici. Mă uit și văd culori în alb și roșu. Bărci. Asemeni unor dorințe, pe care zeii aroganți le-au aruncat răvașe mării. Unele, au căutat toate visele. Toate dorințele. și le-au împlinit. Apoi, au eșuat într-un somn frânt, la picioarele mării și al oamenilor. Privind-o, îmi vin în minte egiptenii. Egiptenii frânți de timpuri, de graba tehnologiei și a vieții care parcă i-a luat pe sus prea dintr-o dată. Pe ei, nu i-a frânt. Că nimic nu frânge un egiptean. Dar i-a naufragiat. Par faraoni pierduți într-un viitor căruia nu îi aparțin. Viața, uneori ne desuflețește și ne fură spiritul. Ne face mici și neputincioși. O vreme. Numai bună, cât să ne coasem din noi un drum nou. Nu ușor, dar al nostru și mai bun. Așa și ei. Un drum nu al politicienilor sau guvernelor. Nu al occidentalilor. Al lor, al egiptenilor. Că nu e alt popor ca ei. Nu degeaba este singurul popor pe care îl studiem separat în universități: egiptologia.Ei sunt Atum. Sunt Isis. Sunt Amun. Sunt Anubis. Sunt Ra. Sunt Ash. Sunt Baal. Sunt Zeii cu chip uman care au coborât în deșerturi și oaze, de-a lungul Nilului și Mediteranei, în jurul Mării Roșii și au transformat nisipul și apa în viață, iar vieții i-a dat numele de Egipt. Mai departe, văd o lume. Alta. Și altfel. Cu blocuri înalte, până la tâmplele norilor. Și simt briza. Mirosul cafelei. Aud râsetele copiilor. Când sunt, când nu sunt aici. De parcă timpul m-a rupt în două, trecutul mă ține de o mână, prezentul de alta. Și se joacă. Uneori, mă trage trecutul de mână și sunt acolo. În lumea lui Amun Ra. Alteori, mă trage prezentul. Și sunt aici. În lumea oamenilor lui Atum. Nu am liniște. Un derviș mereu în căutarea iubirii și luminii din oameni. Mă voi rătăci într-o zi! În oameni. Pe cărările sufletelor lor. Până în Yunu.

( © Talking to Egypt, De vorbă cu Egiptul, Ramona Sandrina)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu