miercuri, 16 mai 2018

© Moartea ar trebui să se teamă de iubire, Ramona Sandrina

În urmă cu exact un an trăiam o poveste. S-a rupt. Firul. Povestea. Sufletul. Oamenii. A devenit între timp, o carte. Nu îmi cereți să vă vorbesc despre el. Nu pot. Știți, cuvintele au și ele suflet. Inimă! Inima lor, stă de atunci. O moarte clinică fără de sfârșit. Îmi amintesc doar foarte clar apa aceea. Chipul tău afundat în palme și apa șiroind peste părul tău negru și cârlionțat. Cum lăsai fruntea pe perete și oftai. Toate neputințele. Dorurile. Pe noi. Apa aia părea că taie. De atunci, am învățat să plâng ori de câte ori apa îmi atinge umerii. Nu știam că apa poate ajunge până în suflet. Până în rărunchii sufletului, sfâșiind. Apa era pentru mine o binecuvântare. Să mă cufund în ea, să visez. Acum, e o sfâșiere. Taie! Taie în piele, în sânge, în gânduri, în suflet! Și amintește. Că dincolo de moartea clinică, trebuie să trăiești. Pentru că nu ai dreptul să mori. Nici măcar în cuvinte! Poate, doar printre ele, din când în când...Oare, pe unde îți porți sufletul, dragul meu?

(© Moartea ar trebui să se teamă de iubire, Ramona Sandrina)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu